Patrimoniul industrial reimaginat: reutilizarea adaptivă și viitorul spațiilor culturale

La Therme Forum: Theatre and Architecture, Constantin Chiriac a urmărit parcursul improbabil al Fabricii de Cultură, de la un fost sit industrial marcat de trecutul comunist al României la unul dintre spațiile culturale definitorii ale Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Povestea sa a devenit axa unei conversații mai ample despre patrimoniu, imaginație, finanțare și responsabilitatea de a menține vii instituțiile culturale.

„Teatrul este arta prezenței”, a declarat teoreticianul cultural Octavian Saiu la începutul Industrial Heritage Reimagined, un panel organizat în cadrul ediției din 2026 a Bursei de Spectacole de la Sibiu.

Prezentată ca parte a Therme Forum: Theatre and Architecture, conversația a analizat relația dintre artele spectacolului și mediul construit prin exemple din Paris, New York, București și Sibiu. Totuși, discuția a mers dincolo de arhitectură. A devenit o explorare a oamenilor, comunităților și angajamentelor pe termen lung care permit structurilor industriale abandonate să dobândească un nou sens.

Alături de moderatorul Octavian Saiu, panelul i-a reunit pe Constantin Chiriac, președintele FITS și fondatorul Fabricii de Cultură; Adam Flatto, președintele Park Avenue Armory din New York; Raffaella Benanti, consultant artistic și manager de proiect la Grande Halle de la Villette din Paris; și Robert Hanea, CEO al Therme Group.

În centrul discuției s-a aflat o întrebare aparent simplă: odată ce o clădire industrială a fost salvată, renovată și redeschisă, ce o face să fie cu adevărat vie?

Pentru Chiriac, răspunsul nu a fost niciodată doar clădirea. „Cel mai important este conținutul”, a spus el. Chiriac și-a început intervenția vorbind despre experiența personală de a fi crescut în comunism, când călătoriile în afara României erau aproape imposibile. Deschiderea granițelor după 1989 i-a permis să descopere alte sisteme culturale, să întâlnească artiști și instituții din întreaga lume și să construiască treptat relațiile internaționale care aveau să modeleze FITS.

Când a lansat festivalul, cu doar opt spectacole din trei țări, nu ar fi putut anticipa amploarea pe care acesta avea să o atingă în cele din urmă. Proiectul a crescut odată cu Sibiul și, în multe privințe, a obligat orașul să își reconsidere propriile posibilități.

„Am crescut împreună cu acest oraș, deși nu m-am născut aici, cu mintea, cu trupul și cu sufletul meu”, a spus Chiriac. „Am învățat să nu plâng, să nu merg să cer: «Vă rog, dați-mi». Am învățat să dăruiesc.”

Acest principiu a devenit esențial pentru dezvoltarea atât a festivalului, cât și a infrastructurii culturale din jurul său. În loc să aștepte condiții ideale, Chiriac a început să construiască alianțe, să invite artiști internaționali și să convingă parteneri să creadă într-un oraș căruia, la acea vreme, îi lipseau hotelurile, conexiunile de transport și spațiile de spectacol așteptate de la o destinație culturală europeană importantă.

Piața centrală a orașului a oferit un prim indiciu despre ceea ce putea deveni Sibiul. Oaspeții internaționali i-au remarcat capacitatea de a aduce împreună zeci de mii de oameni, iar decizia de a muta festivalul spre începutul verii a permis spațiului public să devină o parte esențială a identității sale.

Festivalul nu mai era limitat la clădirile tradiționale de teatru, căci străzile, piețele, curțile și, în cele din urmă, fabricile abandonate au devenit scene.

Ambiție culturală fără infrastructură

Contrastul dintre ambiția artistică și infrastructura existentă a devenit deosebit de vizibil în timpul candidaturii Sibiului la titlul de Capitală Europeană a Culturii. Chiriac și-a amintit că s-a aflat în fața unui juriu care a pus întrebări practice și incomode: Câte hoteluri de cinci stele avea Sibiul? Câte hoteluri de patru stele? Câte zboruri conectau orașul cu restul Europei? Răspunsurile nu erau deloc încurajatoare.

„Am spus: «Uitați-vă la proiectul meu»”, și-a amintit el. La acel moment, festivalul prezenta deja aproximativ 300 de evenimente. „Și adresați aceste întrebări țării.”

Prin urmare, proiectul cultural al Sibiului a devenit mai mult decât o candidatură la un titlu european. A creat presiune pentru o transformare urbană mai amplă, demonstrând că arta și cultura pot genera nevoia de infrastructură nouă, în loc doar să beneficieze de infrastructura deja existentă.

„Când am ajuns la momentul Capitalei Europene a Culturii, nu aveam infrastructură”, a spus Chiriac. „Și m-am întrebat: ce facem?”

Răspunsul său a fost să lucreze cu ceea ce avea orașul, inclusiv cu vestigiile sale industriale. Fostele fabrici ofereau amploare, flexibilitate și un tip aparte de intensitate dramatică, indisponibil în teatrele convenționale. Ele purtau, de asemenea, memoria dificilă a perioadei comuniste: munca, producția, controlul, declinul și abandonul.

Faust și descoperirea unui nou spațiu

Momentul decisiv a venit prin Faust, producția monumentală a lui Silviu Purcărete, creată împreună cu Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Spectacolul avea nevoie de o amploare pe care un teatru convențional nu o putea oferi. Chiriac și colaboratorii săi s-au îndreptat spre o fostă clădire industrială, integrând arhitectura existentă și urmele funcțiunii sale anterioare în experiența spectacolului.

Pentru Saiu, rezultatul este mult mai mult decât un spațiu teatral neobișnuit de mare. El a descris Faust drept „unul dintre fenomenele culturale unice ale timpului nostru”, un spectacol care a rămas viu deoarece continua să se transforme, în loc să devină o piesă de muzeu.

Producția a demonstrat că o fabrică abandonată putea deveni un instrument artistic. Versatilitatea sa, suprafețele brute, memoria industrială și capacitatea de a deplasa fizic publicul prin spectacol nu erau obstacole care trebuiau ascunse, ci au devenit parte din limbajul său.

Totuși, primul spațiu creat pentru Faust s-a dovedit a fi temporar. Chiriac și-a amintit cum un potențial susținător s-a oferit să achiziționeze clădirea pentru utilizare culturală, dar a murit înainte ca planul să poată fi dus la bun sfârșit. Proprietatea a fost cumpărată ulterior de un alt proprietar, care a anunțat că fostele structuri comuniste urmau să fie demolate. Situl a fost distrus, în timp ce dezvoltarea planificată nu s-a materializat, iar ruinele au rămas acolo ani întregi. Povestea ilustrează una dintre vulnerabilitățile centrale ale reutilizării adaptive: o instituție culturală poate aduce sens și vizibilitate unei clădiri industriale fără să dețină sau să controleze viitorul acesteia. Cu toate acestea, Chiriac a continuat să caute un alt spațiu.

Fabrica de Cultură: arhitectura care capătă sens prin spectacol

Căutarea a condus în cele din urmă la actuala Fabrica de Cultură, un fost complex industrial de aproximativ 35.000 de metri pătrați, achiziționat ulterior de Municipiul Sibiu. Amploarea sa a făcut posibilă găzduirea unor producții care nu ar fi putut exista în spații convenționale, printre care Faust și Metamorfoze, precum și proiecte asociate unor artiști precum Eugenio Barba și unor companii internaționale care lucrează cu tradiții teatrale diverse. Totuși, importanța clădirii nu poate fi măsurată doar în metri pătrați.

„Avem Faust, avem Metamorfoze, avem spații în aer liber și avem un loc în care a jucat Eugenio Barba”, a spus Chiriac. „Dar cel mai important este conținutul.”

Această distincție s-a regăsit pe tot parcursul panelului. Reutilizarea adaptivă este descrisă adesea prin arhitectură: fațade restaurate, materiale conservate, sisteme tehnice noi și imagini spectaculoase de tip «înainte și după». Relatarea lui Chiriac a mutat atenția spre ceea ce se întâmplă după renovare.

Un spațiu cultural capătă sens prin artiști, tehnicieni, public, voluntari și actul repetat al întâlnirii. Viitorul său depinde de programare, încredere și capacitatea de a rămâne necesar comunității sale. „Dificultatea este să construiești ceva și să menții ceea ce facem”, a spus Chiriac în observațiile sale finale.

De la un arsenal la un reper artistic

Adam Flatto a oferit o poveste paralelă din New York. Park Avenue Armory a fost construit la sfârșitul secolului al XIX-lea ca un club privat pentru veteranii Războiului Civil, înainte de a ajunge într-o stare avansată de degradare sub administrare publică. Obiectivul inițial a fost pur și simplu salvarea monumentului. Misiunea s-a schimbat când echipa a înțeles că protejarea arhitecturală avea nevoie de un scop contemporan.

„Am pornit să salvăm clădirea și să creăm câteva săli frumoase, dar trebuia să aibă un scop”, a spus Flatto.

Vasta sală de exerciții militare a Armory, cu o suprafață de aproximativ 6.000 de metri pătrați, a făcut posibilă prezentarea unor proiecte artistice care nu aveau un spațiu potrivit în altă parte a New Yorkului. Instituția a îmbinat restaurarea cu spectacole, expoziții, operă, teatru și educație.

Park Avenue Armory a obținut de la statul New York un contract de închiriere pe 100 de ani, pentru un dolar pe an, în schimbul angajamentului de a renova și reutiliza proprietatea. Ulterior, a strâns aproape 250 de milioane USD, dintre care aproximativ 170 de milioane USD pentru restaurare și 80 de milioane USD pentru fondul său patrimonial.

„Fondurile patrimoniale sunt foarte importante pentru instituțiile culturale”, a spus Flatto. „Ne-am angajat să ne asigurăm că avem stabilitatea financiară necesară pentru a crea o moștenire de proiecte care să poată continua mulți ani.” Lecția sa a reflectat îndeaproape ideea lui Chiriac: instituțiile care astăzi par inevitabile au fost rareori astfel la început.

„Tot ceea ce vedeți există pentru că unul sau doi oameni au decis: «Voi merge mai departe și voi face ca acest lucru să se întâmple»”, a spus Flatto. „Statu-quoul este întotdeauna extrem de puternic.”

La Villette și libertatea de a imagina

Raffaella Benanti a descris un alt model de transformare industrială la La Villette, fostul amplasament al abatoarelor și al pieței de animale din Paris.

Reamenajarea a combinat arhitectura industrială conservată, clădiri culturale nou construite, zone verzi, grădini și spații publice. Astăzi, complexul găzduiește instituții de la Philharmonie de Paris și Cité des Sciences et de l’Industrie până la săli independente de concerte și inițiative comunitare.

Mii de oameni folosesc parcul în fiecare zi, fie pentru a participa la un spectacol, a vizita o expoziție, a lua parte la un atelier, a face mișcare sau pur și simplu pentru a organiza un picnic.

Grande Halle de la Villette rămâne una dintre cele mai impresionante structuri industriale ale sitului. Cei 26.000 de metri pătrați și arhitectura sa din fier și sticlă permit instalații ambițioase, expoziții și spectacole create pentru un anumit spațiu, dar libertatea oferită de clădire generează și cerințe tehnice și financiare semnificative.

„Încercăm să păstrăm echilibrul între două logici”, a explicat Benanti: spiritul inițial al experimentării la scară largă și nevoia practică de a funcționa ca un spațiu mai convențional, cu o stagiune regulată și o scenă.

Apelul său final a fost ca instituțiile culturale să recupereze libertatea imaginativă care a făcut posibile, în primul rând, astfel de transformări. „Ar trebui să ne permitem să ne imaginăm liber”, a spus ea, „nu doar să visăm lucruri noi, ci să ne imaginăm lucruri cu totul noi.”

Construirea spațiilor pentru conexiune umană

Robert Hanea a plasat exemplele în evoluția mai amplă a orașelor. Orașele erei industriale, a susținut el, au fost organizate inițial în jurul producției economice. Ulterior, s-au adaptat muncii de birou, dar acum trebuie să evolueze din nou pentru a răspunde schimbării tehnologice, fragmentării sociale și nevoii de conexiune umană.

„Avem nevoie de spații pentru cultură, spații de întâlnire, spații în care oamenii se reunesc nu doar pentru a îndeplini un scop economic, ci pentru a fi împreună ca ființe umane”, a spus el.

Hanea a descris astfel de locuri drept „infrastructură pentru starea de bine”: nu facilități opționale, ci medii urgente și necesare pentru cultură, sănătate și interacțiune socială.

„Viitorul umanității nu ar trebui să fie decis de șapte oameni din Silicon Valley”, a susținut el. „Este decis de oamenii care construiesc astfel de conexiuni și de orașele care creează spații ce ne aduc împreună și ne unesc.”

Mesajul său final a privit condiția esențială de care depind instituțiile, parteneriatele și comunitățile. „Moneda de schimb a zilei de mâine este încrederea”, a spus Hanea. „Este mai bine să ai încredere și poate să fii dezamăgit decât să pornești de la neîncredere și să fii surprins.”

Cum păstrăm clădirea vie

În toate cele trei exemple, reutilizarea adaptivă s-a dovedit a fi ceva mult mai solicitant decât conservarea unei anvelope arhitecturale. O fostă fabrică sau o clădire militară poate fi renovată prin investiții, dar transformarea ei într-o instituție culturală necesită o programare susținută, disciplină financiară, curaj artistic și participare locală.

Povestea lui Chiriac a oferit cea mai clară demonstrație a acestui proces din cadrul panelului. Fabrica de Cultură nu a apărut în circumstanțe ideale sau dintr-o strategie urbană finalizată, ci a crescut prin pierderi succesive, spații temporare, parteneriate internaționale improbabile și refuzul de a permite ca ambițiile artistice ale festivalului să fie limitate de infrastructura moștenită de Sibiu.